Mutat

sorina1923.blogspot.com mutat pe http://shishina1923.wordpress.com

Yiruma

Yiruma is a south korean pianist, but he is also a music composer. The performer was born on the 15^th of February 1978 in Seoul, Korea. I first listened to one of his songs 2 months ago, after I watched the “Twilight” movie and read the book with the same name, written by Stephanie Myers.

He is a young korean with black hair and black eyes. He is a thin man of average height. His dressing manner is a stylish one, always wearing a shirt and suit or a jacket. He has refined taste for clothing. Not only his dressing style is refined, but also his manners, his language and even the position of his body when he plays the piano. One thing I noticed about Yiruma is that he has very nice hands, especially the nails. This is one thing that shows he takes care of his own personal "instrument”.

Yiruma`s first quality is represented by the talent he has. He is a great pianist and an ingenious composer, too. He is a patient, romantic and mannered person. As his wife, Son Hye-im, says: “Yiruma is a very special man. I love everything about him.” Apart from his beautiful piano performance, Yiruma also has a wonderful voice, which can be appreciated in songs such as “Dream” or “One day I will...”.

The artist started studying piano at the age of 5. In 1997, he graduated at Purcell Specialist Music School, in London. After that, in June 2000, he finished his courses at King`s College London.

Yiruma is very well known around the world. The piano music lovers appreciate what he does. His albums are sold all over Asia, as well as the United States and Europe. My favourite song is “River flows in you”, which is found on the same album with the songs “Kiss the rain” and “Maybe”.

During his activity, he has released 11 albums, the first in 2001 and the last was issued last year. One of these albums is recorded with the famous band Oasis. On the 20^th of June 2002, the “Oasis & Yiruma” album was released.

Some music specialists compare Yiruma with Chopin because he uses the same techinques. But every piece of Yiruma has its originality.

He wrote a song which was included on the soundtrack of the movie "Twilight", named “Bella`s Lullaby”, but “River flows in you” was chosen as the best non-official song by the “Twilight” fans.

I like piano music. I took piano lessons when I was younger, but, unfortunately, I had to give up . Now, I like sitting alone and listen to piano music. When I discovered Yiruma`s music, I fell in love with it. I can listen to “River flows in you” over and over again, without getting bored of it. His music gives me a state of happiness combined with sadness: I smile and I cry at the same time. That is why I chose to write an article about Yiruma.

I love 90`s!

Anul 2009 e plin de surprize placute! Saptamana trecuta mi-am pus o dorinta: vreau sa dau o petrecere cu muzica anilor `90 sau sa merg la o asemenea petrecere. Ieri am aflat ca dorinta mi se indeplineste! Cocoloco Music Club ne invita sa petrecem in stilul anilor `90, in stilul Eurodance. Ne vom aminti cu drag de Mr. President, Dr Alban, Ace of Base, La Bouche si Dj Bobo. Deja ma vad dansand pe "It`s a beautifullife, o ooo, it`s a beautiful life, o ooo.."
Tinuta se vrea a fi una specifica celor timpuri. Culori vii, paiete, pantaloni cu talie inalta, colanti colorati, frizuri funky, parul tapat si tot ce vreti voi. Nu este tinuta obligatorie, dar fiti cat mai originali!
Cine? Noi, voi si regii muzicii anilor `90.
Cand? Vineri, 6 februarie 2009.
La ce ora? 22:00,ora de start.
Unde? Cocoloco Music Club, in spate la Cismigiu.
De ce? Pentru ca se poate!
Cum? Cum vrem noi.
Cat? 10 lei.

Sesiune?

Sesiune? Nimic interesant. Cand suntem in liceu, ne plangem ca nu ne mai place si ca vrem sa fim mari, la facultate. Avem impresia ca acolo este viata mai usoara. BULLSHIT!
De ce sa nu recunosc, si eu am crezut la fel. A fost frumos pana acum vreo 3 saptamani, cand a inceput presesiunea. Presesiunea e mai "a dracu" decat sesiunea propriu zisa. Esti inglobat de teste si verificari si nu stii ce sa faci ca sa o scoti la capat. Presesiunea trece, dar incepe "student`s worse nightmare", adica sesiunea.
La noi a inceput mai repede. Teoretic, 3 examene nu inseamna nimic. Cei de la Poli sau de la Medicina ar fi invidiosi pe noi. Doar 3 examene, dar al naibii de multa materie de invatat. La ITC, primul examen dat, a fost relativ lejer fata de restul. Dar eu, perfecta in imperfectiunea mea, am picat.(desigur) Am fost 3 aiuriti in grupa 5 care nu au reusit, din diferite motive, sa treaca cu brio primul examen din sesiune. Nu-i nimic, ne place de Petcu motiv pentru care dorim sa-l vedem si in toamna.
TR? Muuuulta materie, muuuulte aberatii, muuuulte batai de cap, muuuulte "indeobste" si "intuitiv-empiric", dar un examen relativ usor. Sunt sigura ca de data asta trec. :)
IRP? No worry for me. Sunt restantiera dinainte sa inceapa sesiunea si presesiunea. Asa cum ne-a obisnuit invatamantul romanesc, situatiile in care esti pus sunt de tot rasul. Nu am fost anuntati de conditiile in care putem intra in examen decat acum o saptamana, cand era deja prea tarziu. Din cauza unui mic 4 la un test lejer(test la care cu o zi inainte am luat 9), scumpa doamna profesoara nu doreste sa ma bage in examen. Insa cei care nu au dat acel test, au totusi ocazia de a incerca sa treaca acest examen. Copiii constiinciosi care mai vin la scoala si mai si invata din cand in cand nu sunt bagati in seama, pe cand cei mai "chiulosi" da. Dubios.
Va urez oricum bafta tutoror! Studenti din toata tara, fiti mai distantati de facultate si invatati atunci cand trebuie! Relax, ca asta e solutia!

Alb si negru

Am putut observa cat de ciudata poate fi Romania. La numai cativa kilometri distanta una de cealalta, doua zone pot fi extreme de diferite, incat ai avea impresia ca esti in doua orase, poate chiar tari separate. De la saracie si hotie la exuberanta este doar un pas. Un pas de urias, ca sa fiu mai exacta. Am pornit din Piata Unirii cu autobuzul 385 spre Marriot, faimosul hotel de lux din Bucuresti. Am coborat in fata acestuia. O cladire mareata era in fata mea. Am observat la intrarea in hotel patru valeti de parcare. Erau imbracati in uniforme, exact cum vedem in filmele americane. Mi-a fost teama sa intru in hotel. Aveam tendinta sa le cer voie valetilor. Tocmai ajunsese o masina straina, un Mercedes mare, negru, din care au coborat un domn la costum si o doamna cu haina de blana alaturi de copilul ei. Barbatul i-a oferit unuia din valeti o bancnota de 200 lei. Baietelul sau aveau adidasi Nike. M-am uitat in jos si mi-am observat adidasii. Erau murdari. Aveam o geaca sport si blugi. Oare aveam voie sa intru in hotel? Am pasit timid in hol. Simteam ca valetii de la intrare ma urmaresc si in cateva secunde ma vor da afara. Vocea din interior, de om simplu, imi spunea ca n-am ce cauta acolo. Asa ca am iesit din nou afara, unde am revazut valetii americanizati. Aveam impresia ca pana si niste simpli valeti sunt cu mult deasupra mea. M-am hotarat sa ignor tot personalul hotelului si sa-mi continui drumul.

La intrare, erau doua panouri informative si cateva indicatoare. L-am urmat pe cel care arata spre stanga, pe care scria cu litere aurii “toilet”. Am mers pe un coridor lung, pana cand am vazut usa pe care o cautam. Am deschis-o. Se simtea un miros puternic de lamaie si levantica. Gresia si faianta erau asortate, in culori neutre. In cabina pentru femei erau doua oglinzi cat jumatate din perete si trei chiuvete negre. Nu mai vazusem pana atunci chiuvete negre. Am luat cateva servetele, le-am umezit si am inceput sa-mi sterg adidasii. La un moment dat, a intrat o doamna care m-a privit ciudat si a intrat intr-una din cabine. Am aruncat servetelele la cos si am iesit repede. Am ajuns din nou in holul de la intrarea in hotel. In fata mea era receptia, cu alti doi angajati imbracati in acelasi tip de uniforma cu butoni. Din nou, mi-a fost rusine sa-mi continui drumul. Am incercat sa par sigura pe mine. Am urcat pe scari. Pe jos era un covor rosu incredibil de moale. Simteam ca ma cufund in el. La primul etaj era zona copiilor. Zic asta deoarece pe hol era o puzderie de copii care se alergau si se aruncau pe covorul rosu si moale. In partile laterale, cateva restaurante cu specific. Am putut observa cateva persoane care erau asezate la mese, imbracate relativ elegant. Am dat de un alt birou de receptie, cu alti angajati purtand uniforma specifica. Am coborat din nou la parter. In aripa dreapta erau magazine de lux. Mihai Albu, Lacoste, , Azzaro, Azzara si coaforul Gett`s. Am urcat pe alte scari care duceau catre un restaurant cu tema sportiva. Pe holul dinaintea restaurantului, erau multe tablouri cu diferite echipe , tricouri de fotbalisti semnate de jucatori si alte obiecte sportive. N-am indraznit sa intru. O mama isi batea copilul, asa ca am plecat. Am decis ca am vazut suficient din acel mic orasel de lux.

Am luat din nou autobuzul, apoi tramvaiul. Am ajuns in zona Zetari. La doar 30 de minute distanta, am pasit in alta lume. A fost nevoie de un simplu mijloc de transport suprateran pentru a intra in alta zona complet diferita de ce vazusem mai devreme. La iesirea din tramvai, erau trei indivizi de etnie rroma, ca sa nu-i numesc tigani. Mi-am amintit de valetii de la Marriot. Probabil acestia erau valetii de Zetari. Mi-am mutat geanta in fata, mi-am bagat mainile in buzunar strangandu-mi telefonul si am mers mai departe. La fel ca si la Marriot, ma simteam urmarita. Diferenta era ca de data aceasta ma simteam in nesiguranta. Am mers pe strada principala, neavand curaj s-o iau pe stradutele cvasiparalele. Pe o parte si pe cealalta erau case facute din chirpici si ciment, construite modest. De fapt, erau mai mult darapanate decat construite. Din loc in loc, se putea zari cate o antena Digi TV. Am vazut si un magazin mixt si o alimentara. La coltul unei strazi, era si un magazin de piese auto, de cativa metri patrati. In locul covorului moale, am gasit niste strazi pline de gropi si de zapada topita, hartii aruncate pe jos, tomberoane rasturnate. Mirosul de lamiae si levantica afost inlocuit cu mirosul de banana stricata si oua clocite. In curtile oamenilor vedeam si bai. Nu credeam ca in Bucuresti, capitala europeana, inca se mai gasesc bai in curte. Am dedus ca in zona respectiva nu exista canalizare. Pe o straduta,un barbat mic de statura,imbracat cu o geaca de fas portocalie cu emblema unui partid politic, isi cara pe umar o butelie. Deci nici conducta de gaze nu exista acolo. Ce sa mai spun de Mihai Albu? Singurul magazin de haine pe care l-am vazut a fost unul pe vitrina caruia scria mare: Promotie! Orice produs la 10 RON!

In schimb, exista si zona copiilor. Am gasit un fel de parc, foarte mic, in care erau doua bancute si o groapa cu nisip. Cinci copii se tavaleau bucurosi in acea groapa, exact precum copiii de la Marriot in covorul rosu. Mi s-a parut trist. Plusul covorului rosu a fost inlocuit cu particule de praf, iar acesti copii n-aveau nicio vina. Adidasii Nike din picioarele baietelului de la Marriot faceau cat toate hainele de pe toti copiii din parculet la un loc.

Albul si negru. Marriot alb, Zetari negru. La Marriot am gasit oameni de culoare alba, in Zetari oameni inchisi la ten. Poate din cauza mizeriei, poate din cauza etniei. La Marriot, podeaua era acoperita cu marmura alba. In Zetari, asfaltul era acoperit cu smoala si gaurit de vreme. La Marriot, era magazinul lui Mihai Albu, in Zetari se vindeau telefoane “la negru”. O contradictie imensa intre cele doua zone. Sunt ca doua orase aflate unul in Nord, celalalt in Sud. Singurul lucru comun este veselia copiilor. Acei copii din Zetari care se bucurau de groapa lor cu nisip, pentru ca era a lor. Singura lor bucuria era aceea de a se juca, din nou, in groapa cu nisip. Pentru ei nu conta faptul ca nu se tavaleau in covor de plus, ci conta faptul ca traiesc si inca se mai pot bucura de viata. Bancnota de 200 lei primita de valetul de la parcare putea sa insemne mancarea pe o saptamana pentru doi copii. Am plecat si din Zetari. Nici stalpul din statie nu se mai tinea bine. Am ajuns din nou in Piata Unirii. Parca revenisem la normal. Am scapat de miliardarii de la Marriot si de rusinea pe care am suportat-o acolo. Am scapat si de frica de a nu fi pradata, atunci cand am fost in Zetari. Am scapat.

Alb sau negru? As alege gri. Luxul exagerat dauneaza grav personalitatii si saracia crunta dauneaza grav sanatatii.

Mandra sa fiu EMO!

Nu par, asa-i? Nu scriu ca un emo, asa-i? Nu ma imbrac ca un emo, asa-i?
De ce? Pentru ca asta e conceptia majoritatii, conceptie la fel de proasta ca Simona Sensual (sau Senzual, ea stie). Majoritatea crede ca a fi emo inseamna doar stilul vestimentar tipic- mult negru, parul pe-o parte, machiaj negru, unghii negre, converse sau vans si alte articole cat ma “fanchi”. Nu. Am spus nu si ma repet: NU!
A fi emo e un lucru deosebit. O persoana emo este un om sensibil, timid, cu probleme de integrare in societate din cauza caracterului sau mai “altfel”.
O persoana emo este o persoana careia ii pasa de sentimentele sale, o persoana introvertita, care se gandeste la problemele sale si la lucrurile care il macina. Si eu am probleme, si eu ma gandesc la ele, si eu ma oftic zilnic, si eu sunt sensibila. Si sunt mandra de asta!
A fi emo inseamna sa asculti muzica emo, cu versuri triste sau melancolice.
Fiecare om este emo intr-om oarecare masura. Fiecare dintre noi are momente de singuratate si tristete.
A fi emo inseamna a scrie versuri despre trairi si temeri, singuratate si furie. (Cine stie, poate si Bacovia era emo.)
A fi emo NU inseamna numai a te imbraca din cap pana in degetele picioarelor in negru, nu inseamna doar o pereche de converse tocita si cu mesaje de genu` “fuck off”. NU inseamna doar insigne prinse de ghiozdan sau geci, NU inseamna doar esarfe in patratele alb-negre, NU inseamna parul care-ti acopera ochii, NU inseamna nimic din ce cred cei ce se cred emo.
Mi-e scarba de emokitsch`ii de la gurile de metrou sau de cei care se dau in spectacol crezand ca sunt cool.
Emo nu e o moda, ci un stil de viata. Din pacate, acesta a devenit o moda. Toti se cred unici, dar de fapt sunt la fel de jalnici ca oricare cocalar din bodega de la colt care nu stie cum sa mai iasa in evidenta.
Abia astept sa treaca moda asta si adevaratii emo sa se poate redefini. Sunt mandra de cei carora le pasa de sentimentele lor, sunt mandra de cei care mai asculta si muzica buna cu versuri care inseamna si altceva de cat sugi p**a sau alt fel de zdranganeala absurda. Sunt mandra de adevaratii emo care acum nu mai exista din cauza (sau poate datorita) maimutelor alb-negre in patratele. De fapt, asta inseamna sa fii emo: sa nu iesi in evidenta, sa fii singur in lumea ta.
Si eu sunt un mic emo, si tu esti un mic emo, cu totii suntem niste mici emo! Nu e nimic rau in asta, e ceva absolut normal. Ce nu e normal e imitatia proasta care e mai falsa decat o geanta Gucci cumparata din Dragonul Rosu.
Asa ca , sunt mandra sa fiu emo! Sunt mandra de cei care arata normal, dar in sinea lor ei stiu ca sunt emo!